Denumire,
origine, scurt istoric
Numit de mayaşi
“pok-ta-pok” sau “pokyan”, de azteci “tlachli” (“jocul divin”), de zapoteci
“taladzi” şi “tlaxtli” de popoarele nahua, “Jocul de pelotã” reprezintã o
tradiţie mezoamericanã veche de mai bine de trei milenii. Unii cercetatori
situeazã originea lui in epoca olmecilor, poporul antic din Olman (“ţara cauciucului”) – cum numeau vechii mexicani coasta
Golfului acoperitã de pãduri de arborele de cauciuc. Din arborele de cauciuc se extragea
latexul pentru producerea mingii (“pelotã”, în spaniolã). Odatã cu înflorirea
culturii teotihuacane, practicarea jocului a mai scazut ca importanta, dar va renaste, cu un nou avânt, în
zonele de influenţã ale civilizaţiilor maya şi toltecã. Poporul aztec, ultimul
aparut pe scena istoriei precolumbiene, va prelua de la tolteci jocul
de pelotã si îl va promova cu pasiune şi fast pânã în zilele conchistei
spaniole. Referinţele la acest obicei popular, de altfel foarte repede interzis
de inchiziţia spaniolã, se regãsesc în scrierile misionarilor europeni. În
Chichén Itzá se mai pastreazã faimoasa construcţie arhitecturalã a stadionului,
împanzitã de lespezi în relief cu scene din ritual.
În versiunea modernã
(“ulama”), jocul se mai practica şi astãzi în unele zone din sudul Mexicului şi
Guatemala, supravieţuirea lui dovedind rãdãcinile foarte adânci în istoria
culturilor mezo-americane. Chiar dacã acum este considerat un precursor
îndepãrtat al fotbalului sau al baschetului pentru bãştinaşi jocul de pelotã era o practicã sacrã asociatã
simbologiei cosmice şi pãmânteşti pastrand o mare importanţã religioasã,
politicã şi socialã.
Terenul
de joc
Terenurile de joc se
construiau în apropierea templelor, în spaţii sacre din perimetrul centrelor
ceremoniale.
În funcţie de regiune,
erau diferite ca dimensiune şi geometrie dar aveau în general o formã alungitã
şi liniarã, ca litera “I” sau “T”. Erau flancate de 2 ziduri (“tlachtli”)
verticale sau putin înclinate avand în vârf cornişe înalte. Inelele de pe pereţii
din spaţiul central al stadionului sculptate cu basoreliefuri reprezentând
acvile, şerpi sau personaje decapitate apar într-o perioadã mai recentã. În
Chichén Itzá terenul avea 170m lungime şi 70m lãţime, iar inelele erau aşezate
pe pereţi verticali, la înaltimea de 6m(pare greu de crezut cã jucãtorii puteau
trece mingea prin ele fãrã sã se foloseascã de mâini!). Cele mai vechi
terenuri de joc se construiau cu orientarea spre N-S, iar cele din perioada
clasicã-mijlocie, în directia E-V. La ora actualã au fost gasite mai mult de
1500 de vestigii arheologice ale spaţiilor dedicate jocului de pelotã cele mai
vechi fiind delimitate doar de marcaje de piatrã sculptate cu imagini zoomorfe.
Echipament
Jocul de pelotã era
foarte periculos, deoarece mingea circula cu o vitezã aşa de mare încât putea
sã rãneascã şi chiar sã omoare jucãtori. De aceea aceştia aveau un echipament
corespunzãtor. Vestimentaţia şi accesoriile variau în funcţie de regiune, dar
toţi purtau peste şorturi o centurã groasã din piele(sau lemn) dublatã la
interior de o alta din panzã de bumbac. Foloseau apãratori pentru coapse şi
genunchi, piciorul, antebratul şi mâna dreaptã. Unii jucãtori de elitã purtau
ornamente din piele şi alte podoabe de ocazie.
Mingea elementul cheie
al jocului era fabricatã din latex – produs dintr-un suc lãptos extras din
arborele de cauciuc(Castilla elastica) –şi cântãrea cca 3kg. Cãrturarul spaniol
şi martorul ocular Bartoloméo de las Casas(secolul XVI) era atât de fascinat de
ele încât scria cã “sãreau în aer de şase ori mai sus decât ale noastre şi nu
se opreau din fierberea sãltãreaţã cã şi când ar fi fost pline de argint viu”.
Reguli
de joc
Jocul de pelotã se
practicã diferit în fiecare civilizaţie dar având un concept fundamental
identic. Se desfãsura între 2 echipe de cãtre unul pânã la şapte jucãtori,
supravegheate de un arbitru. Cu o noapte înaintea infruntãrii aceştia realizau
un fel de penitenţã prin rugãciunile adresate lui Hun-Hunahpú- zeul
fertilitãţii şi patronul jocului de pelotã. A doua zi se aliniau unii în faţa
celorlalţi intr-o formaţie ceremonialã.
Mingea nu se putea
atinge cu mâna, piciorul sau capul(ar fi fost grav raniţi), ci doar cu umerii
spatele, fesele şi cel mai adesea şoldul. Jucãtorii pasau şi lansau mingea
direct. Este greu de spus cum se înregistrau punctele câştigãtoare. Presupunem
cã se punctau şi neregulile, de exemplu atingerea mingii cu o parte nepermisã a
corpului, ieşirea din teren a mingii etc. Punctele câştigãtoare se obtineau
atunci când o echipa reuşea sã treaca mingea prin inelul aflat la mare înalţime pe
peretele vertical al stadionului.
Învingãtorii primeau
premii în obiecte, laude, onoruri. Nu oricine putea fi jucãtor de pelotã, ci
doar reprezentanţii nobilimii. Spaniolii au rãmas uimiţi la vederea unui joc care dura mai mult
de o orã timp în care mingea se mentinea continuu în mişcare fiind lovitã cu
multã abilitate doar cu şoldurile şi genunchii de catre jucãtorii adesea plini
de sânge.
Nu se stie foarte clar
care era destinul jucãtorilor. Unii susţin cã liderul echipei perdante era
sacrificat(în variantele cele mai târzii) prin decapitare, ceea ce reprezenta o
mare onoare. Curios este cã existã şi pãreri contrare potrivit cãrora onoarea
de a fi sacrificat îi revenea echipei câştigãtoare.
Ritual,
simbolism şi semnificaţie
În “Popol Vuh” cartea
sacrã a mayaşilor cei doi eroi gemeni, Hunahpu si Icsbalanque coboarã în
infern pentru a juca pelotã împotriva stapânilor din Xibalba. Ei câştigã şi,
drept rasplatã, reuşesc sã recupereze oasele celor morţi din care vor construi o
noua rasã umanã. Conform legendei aşa au fost creaţi mayaşii. Concepţia
arhitectonicã a terenului de joc repetã la
scara mica elemente sacre: zidurile sunt munţii sacri, locuri de comunicare cu
cerul; bancheta de pe marginea terenului este lumea oamenilor; spaţiul central
simbolizeaza prãpastia care duce în lumea subpamanteanã; inelele reprezintã
locurile de pe bolta cereascã de unde rãsare şi apune soarele; linia centrala
împarte terenul de joc ca o limitã de separare a forţelor care se înfruntã.
Reprezentând
dualitatea lumii şi având un sens profund religios jocul simbolizeazã lupta
contrariilor: între fiinţe luminoase şi vitale şi cele din lumea subpãmanteanã
aducãtoare de întuneric şi moarte; între zi şi noapte, recolte bune şi secetã.
Ordinea cosmicã se pastreazã prin triumful soarelui asupra zeilor infernului,
a luminii asupra întunericului – toate doar prin sacrificii umane. Pãmântul şi
seminţele lui “udate de sânge” primesc energia vieţii iar vegetaţia renaste.
Jocul se utilizeazã ca
o modalitate de solutionare a diverselor dispute de la cele politice şi
militare pânã la cele economice. Chiar şi rãzboaiele adevãrate puteau fi
evitate şi înlocuite cu acest joc, iar scorul lui reprezenta şi rezultatul
rãzboiului respectiv cu toate consecinţele ce decurgeau de aici. La fiecare joc se fãceau
pariuri iar câştigatorului i se ofereau diferite daruri în funcţie de poziţia
socialã. Nobilimea oferea bijuterii, pietre pretioase, sclavi, materiale fine,
femei tinere, podoabe. Oamenii simpli ofereau ceea ce aveau uneori şi propriii
fii sau chiar pe ei înşişi ca sclavi. De aici se poate deduce cu câtã pasiune a
fost privit jocul de pelotã şi cat de mare a fost semnificaţia sa pentru aceste
popoare.
E cazul rascoalei albigenzilor, secta religioasa larg raspandita in sec. XII- XIII in orasele din sudul Frantei si nordul Italiei. Focarul ei principal a fost orasul Albi, din sudul Frantei. Papa Inocentiu al III-lea a organizat impotriva lor o cruciada, care a durat vreme de aproape 20 de ani. In urma unor salbatice represiuni, miscarea lor a fost inabusita.
