JOCUL DE PELOTA

Denumire, origine, scurt istoric

Numit de mayaşi “pok-ta-pok” sau “pokyan”, de azteci “tlachli” (“jocul divin”), de zapoteci “taladzi” şi “tlaxtli” de popoarele nahua, “Jocul de pelotã” reprezintã o tradiţie mezoamericanã veche de mai bine de trei milenii. Unii cercetatori situeazã originea lui in epoca olmecilor, poporul antic din Olman (“ţara cauciucului”) – cum numeau vechii mexicani coasta Golfului acoperitã de pãduri de arborele de cauciuc. Din arborele de cauciuc se extragea latexul pentru producerea mingii (“pelotã”, în spaniolã). Odatã cu înflorirea culturii teotihuacane, practicarea jocului a mai scazut ca importanta, dar va renaste, cu un nou avânt, în zonele de influenţã ale civilizaţiilor maya şi toltecã. Poporul aztec, ultimul aparut pe scena istoriei precolumbiene, va prelua de la tolteci jocul de pelotã si îl va promova cu pasiune şi fast pânã în zilele conchistei spaniole. Referinţele la acest obicei popular, de altfel foarte repede interzis de inchiziţia spaniolã, se regãsesc în scrierile misionarilor europeni. În Chichén Itzá se mai pastreazã faimoasa construcţie arhitecturalã a stadionului, împanzitã de lespezi în relief cu scene din ritual.

În versiunea modernã (“ulama”), jocul se mai practica şi astãzi în unele zone din sudul Mexicului şi Guatemala, supravieţuirea lui dovedind rãdãcinile foarte adânci în istoria culturilor mezo-americane. Chiar dacã acum este considerat un precursor îndepãrtat al fotbalului sau al baschetului pentru bãştinaşi jocul de pelotã era o practicã sacrã asociatã simbologiei cosmice şi pãmânteşti pastrand o mare importanţã religioasã, politicã şi socialã.

Terenul de joc

Terenurile de joc se construiau în apropierea templelor, în spaţii sacre din perimetrul centrelor ceremoniale.

În funcţie de regiune, erau diferite ca dimensiune şi geometrie dar aveau în general o formã alungitã şi liniarã, ca litera “I” sau “T”. Erau flancate de 2 ziduri (“tlachtli”) verticale sau  putin înclinate avand în vârf cornişe înalte. Inelele de pe pereţii din spaţiul central al stadionului sculptate cu basoreliefuri reprezentând acvile, şerpi sau personaje decapitate apar într-o perioadã mai recentã. În Chichén Itzá terenul avea 170m lungime şi 70m lãţime, iar inelele erau aşezate pe pereţi verticali, la înaltimea de 6m(pare greu de crezut cã jucãtorii puteau trece mingea prin ele fãrã sã se foloseascã de mâini!). Cele mai vechi terenuri de joc se construiau cu orientarea spre N-S, iar cele din perioada clasicã-mijlocie, în directia E-V. La ora actualã au fost gasite mai mult de 1500 de vestigii arheologice ale spaţiilor dedicate jocului de pelotã cele mai vechi fiind delimitate doar de marcaje de piatrã sculptate cu imagini zoomorfe.

Echipament

Jocul de pelotã era foarte periculos, deoarece mingea circula cu o vitezã aşa de mare încât putea sã rãneascã şi chiar sã omoare jucãtori. De aceea aceştia aveau un echipament corespunzãtor. Vestimentaţia şi accesoriile variau în funcţie de regiune, dar toţi purtau peste şorturi o centurã groasã din piele(sau lemn) dublatã la interior de o alta din panzã de bumbac. Foloseau apãratori pentru coapse şi genunchi, piciorul, antebratul şi mâna dreaptã. Unii jucãtori de elitã purtau ornamente din piele şi alte podoabe de ocazie.

Mingea elementul cheie al jocului era fabricatã din latex – produs dintr-un suc lãptos extras din arborele de cauciuc(Castilla elastica) –şi cântãrea cca 3kg. Cãrturarul spaniol şi martorul ocular Bartoloméo de las Casas(secolul XVI) era atât de fascinat de ele încât scria cã “sãreau în aer de şase ori mai sus decât ale noastre şi nu se opreau din fierberea sãltãreaţã cã şi când ar fi fost pline de argint viu”.

Reguli de joc

Jocul de pelotã se practicã diferit în fiecare civilizaţie dar având un concept fundamental identic. Se desfãsura între 2 echipe de cãtre unul pânã la şapte jucãtori, supravegheate de un arbitru. Cu o noapte înaintea infruntãrii aceştia realizau un fel de penitenţã prin rugãciunile adresate lui Hun-Hunahpú- zeul fertilitãţii şi patronul jocului de pelotã. A doua zi se aliniau unii în faţa celorlalţi intr-o formaţie ceremonialã.

Mingea nu se putea atinge cu mâna, piciorul sau capul(ar fi fost grav raniţi), ci doar cu umerii spatele, fesele şi cel mai adesea şoldul. Jucãtorii pasau şi lansau mingea direct. Este greu de spus cum se înregistrau punctele câştigãtoare. Presupunem cã se punctau şi neregulile, de exemplu atingerea mingii cu o parte nepermisã a corpului, ieşirea din teren a mingii etc. Punctele câştigãtoare se obtineau atunci când o echipa reuşea sã treaca mingea prin inelul aflat la mare înalţime pe peretele vertical al stadionului.

Învingãtorii primeau premii în obiecte, laude, onoruri. Nu oricine putea fi jucãtor de pelotã, ci doar reprezentanţii nobilimii. Spaniolii au rãmas uimiţi la vederea unui joc care dura mai mult de o orã timp în care mingea se mentinea continuu în mişcare fiind lovitã cu multã abilitate doar cu şoldurile şi genunchii de catre jucãtorii adesea plini de sânge.

Nu se stie foarte clar care era destinul jucãtorilor. Unii susţin cã liderul echipei perdante era sacrificat(în variantele cele mai târzii) prin decapitare, ceea ce reprezenta o mare onoare. Curios este cã existã şi pãreri contrare potrivit cãrora onoarea de a fi sacrificat îi revenea echipei câştigãtoare.

Ritual, simbolism şi semnificaţie

În “Popol Vuh” cartea sacrã a mayaşilor cei doi eroi gemeni, Hunahpu si Icsbalanque coboarã în infern pentru a juca pelotã împotriva stapânilor din Xibalba. Ei câştigã şi, drept rasplatã, reuşesc sã recupereze oasele celor morţi din care vor construi o noua rasã umanã. Conform legendei aşa au fost creaţi mayaşii. Concepţia arhitectonicã  a terenului de joc repetã la scara mica elemente sacre: zidurile sunt munţii sacri, locuri de comunicare cu cerul; bancheta de pe marginea terenului este lumea oamenilor; spaţiul central simbolizeaza prãpastia care duce în lumea subpamanteanã; inelele reprezintã locurile de pe bolta cereascã de unde rãsare şi apune soarele; linia centrala împarte terenul de joc ca o limitã de separare a forţelor care se înfruntã.

Reprezentând dualitatea lumii şi având un sens profund religios jocul simbolizeazã lupta contrariilor: între fiinţe luminoase şi vitale şi cele din lumea subpãmanteanã aducãtoare de întuneric şi moarte; între zi şi noapte, recolte bune şi secetã. Ordinea cosmicã se pastreazã prin triumful soarelui asupra zeilor infernului, a luminii asupra întunericului – toate doar prin sacrificii umane. Pãmântul şi seminţele lui “udate de sânge” primesc energia vieţii iar vegetaţia renaste.

Jocul se utilizeazã ca o modalitate de solutionare a diverselor dispute de la cele politice şi militare pânã la cele economice. Chiar şi rãzboaiele adevãrate puteau fi evitate şi înlocuite cu acest joc, iar scorul lui reprezenta şi rezultatul rãzboiului respectiv cu toate consecinţele ce decurgeau de aici. La fiecare joc se fãceau pariuri iar câştigatorului i se ofereau diferite daruri în funcţie de poziţia socialã. Nobilimea oferea bijuterii, pietre pretioase, sclavi, materiale fine, femei tinere, podoabe. Oamenii simpli ofereau ceea ce aveau uneori şi propriii fii sau chiar pe ei înşişi ca sclavi. De aici se poate deduce cu câtã pasiune a fost privit jocul de pelotã şi cat de mare a fost semnificaţia sa pentru aceste popoare.